Apă proaspătă pentru flori, Valérie Perrin

„Apă proaspătă pentru flori” a intrat cu ușurință în top 5 cărți citite anul acesta. Titlul în sine m-a atras de la prima vedere, însă ce am găsit în spatele lui mi-a depășit toate așteptările. Nu știu dacă e melancolia de toamnă sau predispoziția de a citit povești de viață în această perioadă, dar cert este că epopeea Violettei mi-a mers la inimă, alături de istorisirile paralele cu a sa, frânturi de bucurii și tristeți ale unor personaje pe care ajungem să le cunoaștem îndeaproape.

Recenzie „Apă proaspătă pentru flori”

Nu ai crede că o carte ce are în centrul acțiunii o îngrijitoare a cimitirului dintr-o mică localitate din Franța te va unge pe suflet așa cum o va face cu siguranță „Apă prospătă pentru flori”; încă din primele pagini scrierea și personajele în sine te „fură” în asemenea măsură încât uiți că te afli în camera ta, la lumina blândă a veiozei.

Valerie Perrin m-a transportat în primul rând al unei săli de teatru cu un singur spectator: pe scenă, viața lui Violette Toussaint își urma cursul, ținându-mă în suspans, aducându-mi aminte de cele mai dure momente din viață pentru ca apoi, ca prin minune, să-mi elibereze inima din chinga de fier prin scene cinematice de o candoare și o blândețe pe care nu le pot atribui decât unei vieți liniștite la țară, din copilăria-mi însorită, alături de bunici.

Deși urmată, parcă, de ghinion din primele secunde petrecute pe pământ, Violette are totuși norocul fantastic de a trăi, chiar dacă primele încercări de a respira oxigenul ce ne omoară lent pe toți eșuaseră.

Lipsită de familie în adevăratul sens al cuvântului în primul act al vieții sale, să își întemeieze una devine principalul scop al existenței sale. Neiubită, abandonată psihic și emoțional în copilărie, Violette va alege chiar și vaga impresie a unei familii, cu tot cu disfuncționalitatea de care va da aceasta dovadă pe parcurs, față de a nu avea pe nimeni alături.

Astfel se desfășoară căsnicia sa alături de Philippe, o relație ciudată, stângace, plină de abuzuri. Când fiica lor apare în peisaj, însă, lucrurile se schimbă, până când destinul Violettei va lua o întorsătură neașteptată în fața cărei descrieri vei plânge, vei strânge din pumni și te vei minuna.

Amintiri din altă viață

Amintirile Violettei ne sunt depănate pe parcurs, din mica căsuță din cimitir pe care ajunge să o numească „acasă” și unde se regăsește pe sine, reînvâțând să zâmbească, să se bucure de soare, de animalele pe care le salvează, de grădina de legume și de oamenii din jur.

Acolo, la ultimul hotar al „vecinilor” săi, păzind poarta dintre viață și moarte, Violette reînvață să trăiască, printre fragmente din viețile răposaților pomenite la comemorări, printre sentimente și regrete înscrise pe plăcuțele funerare și întâmplările povestite de cei dragi rămași în urmă, la o gură de cafea.

Deși în mod normal ar părea un subiect morbid, cu un loc departe de a fi atrăgător pentru un ceai și un biscuite într-o după-amiază de toamnă, casa Violettei mi-a apărut în minte drept o oază de pace, un loc în care te poți reculege și regăsi pe tine însuți, doar de ai poposi pentru un ceas.

Imaginile creionate se scaldă într-o lumină caldă, totul este învăluit de miros de trandafiri și de prăjituri abia scoase din cuptor, pisicile se freacă de piciorul meu în timp ce îmi aștept ceaiul de iasomie, iar pe fereastră pot vedea grădina cu roșii babane și vinete lunguiețe scăldându-se în ultimele raze ale soarelui. O atmosferă blândă a locului în care trăiește un înțelept, un om trecut prin toate, cu inimă bună și ochi blajini, cu mâini calde și sfaturi numai bune de luat acasă.

Însăși personalitatea Violettei, felul în care trece de la stadiul de crisalidă, la cel de fluture maiestuos, sunt excelent redate prin intermediul unor experiențe senzoriale pe care talentul autoarei te fac să le trăiești aievea. Hainele ei „iană-vară” te fac să zâmbești, atmosfera din interiorul micii căsuțe îți intră în pori, făcându-te să îți dorești să fii acolo, caietul cu însemnări pare atât de aproape încât îl poți atinge.

Deși o poveste despre cruzimea vieții și despre cât de mult poți pierde într-un minut, „Apă proaspătă pentru flori” are pasaje atât de frumos scrise despre tot ceea ce înseamnă micile bucurii ale traiului pe acest pământ, despre prietenie și despre binele din oameni, despre dragostea ce transcende veșnicia, despre cum poți alege să nu exiști degeaba, ci să trăiești cu adevărat, încât după ce o termini îți dorești să faci o schimbare în tine, visând la mai bine. Iar asta nu am găsit-o decât în puține scrieri și piese de artă cinematică.

Recomand cartea asta de o mie de ori!