C-o fi da, c-o fi nu, Doar decide-te-amu Care pană măiastră, Care floare din glastră, Care zbor din pridvor, Ce cuvinte de dor Ai să-mi dai, n-ai să-mi dai Pe o gură de rai, Prinși în arșița verii, Beți de iadul plăcerii? De mă vrei, nu mă iei? Mă urmezi pe alei În al lunii polei Și te-ncrunți când la zei, Când la inimi mărunte— Dar c-o mână la frunte Iar mă lași printre ei… ~Inefabil — photo @pinterest…
În astă lume sufocată De cerșetori și zei mărunți, De mână m-aș lăsa purtată Departe, colo sus, în munți. M-aș arunca în râu de verde, Rază de soare m-aș numi, Și-aș ține ușa la perete Fie de-i noapte sau de-i zi. Iar tu mi-ai fi mereu aproape, În vârf de munte, sub stejari Și mi-ai fi zeu sub cer și-n ape, Și-n cânturi de sticleți hoinari. ~Inefabil…
În lumea mea—curată distopie Cu nori de sânge pe-un deșert de fier, Ajung fugar, în plină reverie Și zăbovesc mirat sub al ei cer. Mă-ntreb mereu cum am găsit intrarea, Dacă-i aievea ori de-i doar un vis; Prin care ușă voi găsi iertarea, Și care se deschide-n pur abis? Și-alerg întruna pe poteci înguste, Pe-un drum cu dale aspre de granit, Printre clădiri ciudate și lacustre Spre-un mal de apă surd și infinit. Ce ochi mă urmăresc—nimeni nu știe, Sau…
Nu mi se-aprinde luna în pridvor, Și nu-nțeleg de unde-atâtea stele; Să fie, oare, pentru că mi-e dor? Să fie, oare, vreun blestem de iele? Nu mă-ntreba la scaldă de-am mai fost Sau dacă-n umbră mi-am purtat povara— Știam din zori că n-are niciun rost Să te aștept în tindă de cu seara. Și parcă nicio rază nu mă trece De-a nopții-ntunecată reverie; Lăsatu-m-ai aici, pe prispa rece, Cu cerul care-mi ține teorie. Dar nici dac-ai veni ‘napoi cu luna…