Sufletul mi-e străin— Ca un animal hăituit îmi strigă Pace să-i dau; Să-l uit în negura vremii, Unde lumina niciunor ochi Nu va cădea asupra-i, Unde linia orizontului Își păstrează veșnic nesfârșirea Și nu cunoaște nici teamă, Nici tristețe, Nici dor. ~Inefabil ———— photo @pixabay/adrianvalentino…
Mi-e sufletul copac cu frunze aspre Ce mor agale-n toamna de pe urmă; Nu am nici cuiburi, nici deasupră-mi astre— Nu am nimic—doar o manta de brumă. Și mă-mpresoară liniștea pustie Aici, pe-un deal sărac de nicăierea, Și-aștept înfrigurat ce va să vie— Un ultim foșnet, iar apoi, tăcerea. Dar în coroana gândurilor goale Se înfirip-o tresărire mută Ce cântă despre noi cu-atâta jale, De vânturi vechi ce bat o tot ascultă. Să fie oare ăsta începutul? Renaște-om goi din…
Te-am căutat prin nopți târzii de ceară Cu sufletul îmbătrânit de dor pribeag Și-am încropit o dragoste hoinară Din vise străbătute-n lung și-n larg. Am adunat a lacrimilor sare Și-am împărțit-o-n cele patru zări, Din lut fierbinte mi-am făcut cărare Ca să te aflu peste mări și țări. Dar nici acum, când mâna mea firavă Se odihnește-n palma ta de zeu Nu pot să-nduplec rătăcirea gravă În care mereu caut un alt Eu. ~Inefabil ———— photo @instagram…
Mi-am împrăștiat nopțile pe caldarâm—o mie de bile de sticlă, ochi de pisică iscoditori; se rostogolesc spre mâine, căutând cercul perfect, infinitul, inefabilul. “L-ați găsit?” șoptește luna. “L-ați aflat?” șuieră vântul. Dar nopțile mele au găsit doar tăcere.…