CU CARTE LA CAP

Apa Vie – Căderea Împăraților, Stachecian

Apa-Vie-Stachecian

Vremurile acestea sunt ale poveștilor purtate prin viu grai, iar mai puțin ale cărților. Prin fața ochilor mici se derulează curând imagini fantastice, care îi poartă pe nesimțite în mrejele somnului adânc, neabătut, așa cum vine din încrederea copiilor în așezarea limpede și sigură a lumii, atunci când sunt feriți de știința greutăților ce-o apasă în lung și-n lat.

Apa Vie este o carte care m-a dus înapoi în timp, în copilăria trăită la țară, când viața era mai grea dar lucrurile mai simple. Mi-am adus aminte cum mă jucam în ceair (termen pe care l-am reîntâlnit după mai bine de 20 de ani în acest basm pur românesc) și cum inventam povești sub duzii bătrâni de la șosea. Ce mai vremuri!  Scrisă cu patos și puritate a cuvântului, Apa Vie a lui Stachecian este prima parte dintr-o trilogie fantasy ce împletește elemente neaoșe și legende românești într-o aventură fantastică pe cinste. Aștep cu drag urmarea!

RECENZIE APA VIE

Băieți cu frica lui Dumnezeu, Nalbian și prietenii săi trec hotarul copilăriei împreună, cugetând la nelămuririle sufletului și lăsând joaca să facă loc îndeletnicirilor de adult. Dar Nalbian, fire contemplativă și visătoare, simte înăuntrul său o schimbare mai mare decât cea a maturizării, ceva ce îl pune pe gânduri din ce în ce mai mult. Astfel îl găsesc primele peripeții de ”om mare” , din care reușește să scape basma curată cu ajutorul rațiunii și cu o picătură de noroc divin, hărăzit lui anume.

Are impresia că vede chipul copilului de odinioară, zâmbitor și înțelegător. „De ce am impresia că nu mai stai mult cu mine? Tu vrei să te întorci la joacă, pe când eu…“ Într-adevăr, undele apei par că slăbesc strânsoarea mâinilor peste cumpăna anilor, îndepărtând și mai mult fața luminoasă care se întoarce în universul plin de râsete, zugrăvit pentru veșnicie în cartea timpului.

Contactul cu oameni făcuți din altă plămadă decât cei din satul natal trezește în sufletul lui Nalbian o sămânță de îndoială asupra a tot ceea ce îl face pe om să fie om, ajungând să se întrebe dacă știe cu adevărat ce sălășluiește în adâncul propriei ființe.

Nu mică îi e mirarea eroului nostru atunci când menirea sa în viață îi este dezvăluită pe nepusă masă, după lungi frământări. Calea ce i se așterne în față nu este fără pericole, dar posibilitatea de a-și urma inima și de a-și împlini destinul îl ajută pe Nalbian să ia deciziile corecte; acesta pornește la drum cu inima ușoară, plin de entuziasm și speranță în fața neprevăzutului—neprevăzut ce nu întârzie să apară, punându-i pe cei trei prieteni față în față cu cele mai negre temeri ale lor.

Voinicul intră în cercul de cuvinte ca-ntr-un șuvoi nevăzut de fluturi albi, veniți parcă să rupă toate lacătele minții. Și, totuși, senzația este de intangibil, că trec prin el și scapă mai departe, așa cum a observat și până acum în cuvântările zânelor.

Lumea este un loc plin de suflete întunecate ce vor încerca să le frângă spiritul pur și luptător. Dar cum în basme binele e musai să învingă, tinerii noștri răzbesc prin grelele încercări și ies la liman cu fruntea sus și cugetul nepătat.

DRUMUL CUNOAȘTERII DE SINE

Dorința de călătorie a lui Nalbian s-a născut din indignare și din speranța că lumea poate fi mai bună. Ce simțăminte de Făt Frumos! Căci eroul acestei cărți este, fără doar și poate, un Făt Frumos aparte, mai cu picioarele pe pământ, mai palpabil.

Nu mai pornește decât fluierul său (…). Instrumentul păstrează în fibra sa toate bucuriile, durerile și năzuințele unui vlăstar ieșit la lumina soarelui pentru a-și învăța rostul dar și limitele, prietenii dar și potrivnicii, dorința și neputința, iubirea și dezamăgirile. Pentru o clipă, nimeni nu mai simte nevoia să își pună întrebări despre simțirea tânărului ce-l trage spre capătul lumii.

Mânat de simțăminte de răzvrătire împotriva mizeriei acestei lumi, împotriva nedreptății existente și a prăpastiei crescânde dintre cei sărmani și cei avuți, Nalbian năzuiește a găsi soluția salvatoare—vindecarea tuturor relelor. Și un scop mai nobil nici că a mai fost!

Ceva din lumea asta, adevăruri dincolo de tine, ți-au dat certitudinea că trebuie să suferi. Ceva ce este cât se poate de real și vrei să vindeci. De aceea ești tu aici și de aceea îți vei continua drumul.

Inima sa nu poate rămâne indiferentă la chinurile semenilor, chinuri ce îl îngreunează și îl amărăsc. Voinicul poate obține ceea ce vrea doar luptând împotriva propriului eu, a părților negre ca smoala ce zac aproape înfrânte în adăncul fiecăruia dintre noi. Există o regăsire de sine în fiecare personaj cu care eroul interacționează, ca și cum întreaga aventură ar fi o mare călătorie spre sine însuși. Să fie acesta scopul ascuns al aventurilor? Să fie acesta răspunsul la freamătul interior al lui Nalbian?

Poate apa vie se află în fiecare dintre noi, întruchipată în picături de bunătate, blândețe și puritate sufletească—dar lung e drumul ce duce la izvoarele sale!

Misterul se dezvăluie din prisosință în fața ochilor noștri, depinde doar ce fel de orbire ne văduvește de mărturiile sale nesfârșite.

Te-ar putea interesa

Lasă un comentariu

avatar
  Urmărește discuția  
Notificări