CU CARTE LA CAP

Ce-a lăsat în urma ei, Ellen Marie Watson – În Pragul Nebuniei

ce-a-lasta-in-urma-ei-weisman

Soarele la asfințit lumina norii din ce în ce mai subțiri, umplând cerul cu umbre ușoare roz-albăstrui. Clădirile și copacii îndepărtați se-ntunecau din ce în ce mai mult, profilându-se pe cerul în culori pastelate. Era momentul unic al zilei, în care Clara își imagina că poți vedea raiul și iadul pe pământ, lumină și tenebre, bine și rău.

Dar din păcate, Clara nu a prevăzut ce o așteaptă. Ce a lăsat în urma ei, de Ellen Marie Watson, își întinde încet mâna cu gheare prelungi și-ți scormonește-n suflet și în minte, trezind temeri obscure și forțându-te să nu dai pe dinafară ca un ceainic uitat pe foc. În personaje vei regăsi fără doar și poate părți din tine și vei trage cu dinții ca ele să nu se destrame sub pașii oamenilor ce dețin puterea de a zdrobi vieți, pentru ca mai apoi, rămas fără suflu, să te rogi pentru o moarte ușoară.

RECENZIE CE A LĂSAT ÎN URMA EI

Marea mea frică este să nu-mi pierd mințile, sau, mai rău, să nu ajung din cine știe ce greșeală, între patru pereți albi și necruțători. Știu, frica de instituțiile de boli mintale este una nejustificată—de ce m-aș teme de așa ceva? Care ar fi șansele ca asta să se întâmple vreodată?

Doar că acum câțiva zeci de ani, acest lucru se întâmpla frecvent, cu predilecție femeilor. Era de ajuns un cuvânt greșit pentru ca un mascul feroce să-ți pecetluiască soarta în cel mai crunt mod posibil. Iar Ce a lăsat în urma ei nu este singura carte ce tratează acest subiect; sunt zeci, sute de scrieri și filme ce relatează chiar cazuri reale, dintre care cel care îmi răsună în minte este al Idei Irene Dasler, prima soție a lui Mussolini, ce a fost internată cu forța într-un astfel de azil pentru a fi redusă la tăcere. Ulterior, și fiul acesteia rezultat din relația cu Mussolini a avut aceeași soartă, ambii cunoscându-și sfârșitul în împrejurări suspecte.

Nu m-am mai simțit atât de frustrată de la povestea de mai sus, iar acum, punând mâna pe Ce a lăsat în urma ei, am luat asupra mea întreaga experiență a Clarei și am trăit-o intens, în pragul nebuniei, urlând pe dinăuntru în fața nedreptăților vieții. Și nici măcar nu m-am oprit să mă întreb cum e posibil așa ceva—sunt oameni al căror destin e o lungă cărare plină de spini și turnuri neașteptate, iar motivul pentru care se întâmplă astfel de lucruri nu-l vom afla niciodată.

Cartea își îndreaptă reflectoarele spre tratamentul inuman primit în trecut de către pacienții spitalelor psihiatrice cu internări pe termen nedefinit. Odată trecuți de pragul instituției, aceștia își pierdeau statutul de ființă umană, devenind simple obiecte pe care le muți de colo colo, ce nu simt nici frig, nici durere, nici teamă. Supuși la torturi psihice inimaginabile, nu este de mirare că majoritatea dintre ei, dacă nu erau nebuni la sosirea în acel infern, cu siguranță renunțau curând la cruda realitate pentru a se agăța de himere; nebunia e tot ce îți mai rămâne într-un loc în care nimic nu se aliniază normalului.

Acțiunea în sine te ține în suspans și îți oferă câte o rază de speranță pe ici pe colo, numai pentru a o îngropa cu grație în cel mai întunecat colț câteva pagini mai încolo. Nu am urmărit cu atenție cealaltă poveste derulată în paralel—recunosc, am fost prea setată pe Clara. Dar nici viața de adolescentă nu este floare la ureche (evident!). Cert e că ambele se împletesc așa cum trebuie pentru a oferi un deznodământ mult-așteptat. Deși, la fel ca și în viață, aș zice ”mult prea puțin, mult prea târziu” pentru mine.

Te-ar putea interesa

Lasă un comentariu

avatar
  Urmărește discuția  
Notificări