CU CARTE LA CAP

Băiatul Echo, Matt Haig – Între Mașini și inimi

baiatul-echo

Băiatul Echo a lui Matt Haig a fost cu totul altceva decât mă așteptam. Am găsit mai puțin SF în el și mai multă simțire decât aș fi crezut. Țesută în jurul unei tragedii de familie, povestea m-a trecut prin întrebări existențiale pe care mi le pun de mult, prin frustrări vis-a-vis de natura umană și prin realizarea că nu voi putea fi niciodată ca personajele negative dintre paginile cărții. Apărută la editura TREI, cartea îmi arată încă o dată că Matt Haig poate avea mai multe dimensiuni în ceea ce privește stilul narativ, și abia aștept să citesc noua sa carte apărută la noi, Câteva motive să iubești viața, care mă așteaptă pe raft.

Poate că, dacă am putea privi lucrurile mai îndeaproape, am vedea că lumea este plină de iluzii. Dacă am judeca lucrurile la prima vedere, am fi veșnic orbi.

RECENZIE BĂIATUL ECHO

De fiecare dată când mă regăsesc într-o poveste cu ”cei-fără-de-suflet”, știu sigur că îmi va frânge inima. Încă din adolescență am avut o slăbiciune pentru mecha, androizi și roboți dintr-un viitor îndepărtat, care încearcă să se integreze sau nu, care ajung să simtă și să își dorească să fie ca noi.

Dar de ce ți-ai dori să fii om, când oamenii sunt cea mai crudă specie? Am înrobit totul în jur, inclusiv proprii semeni în dăți repetate, și încă ne considerăm umani. Dar tocmai lipsa de umanitate ne caracterizează actele, atunci când în mâinile astea din os și carne, animate de sânge cald, poposește puterea; asupra unui animal, asupra unui obiect, loc, om—nu contează, atâta timp cât tu ești stăpânul în această ecuație.

În viață, ca să supraviețuiești, uneori trebuie să rupi o bucățică din tine, să lași ceva în urmă…

Și știu cu toată ființa mea că atunci când vom ajunge să deținem androizi, vom lua decizii cu sânge rece în ceea ce îi privește. Doar pentru că ”nu sunt ca noi”. Dar ce se întâmplă atunci când sunt? Și mai mult, când un robot va ajunge să simtă, nu o va face oare mai pur și mai întreg decât oricare dintre noi? Să fie acesta motivul principal al fricii ascunse în sufletul creatorilor de tehnologie avansată—de a nu crea un robot mai ”om” ca noi?

Este mai bine să fiți treji, decât să fiți niște somnambuli. Mai bine să vă amintiți, decât să uitați. Mai bine să simțiți, decât să stați în amorțire. Mai bine să fiți o poezie tristă decât o pagină goală. Suntem oameni și aș vrea să rămânem așa.

Poate că ar fi un pas înainte; poate că ne-ar deschide ochii și am vedea, în sfârșit, ce irosim. Poate că ne-ar lovi adevărul că a fi om nu are nicio legătură cu învelișul nostru carnal, și că umanitatea este ceva pentru care trebuie să duci o luptă continuă—altfel, o vei pierde fără să îți dai seama. Doar monștrii nu se transformă în monștri peste noapte; ei devin, secundă cu secundă, altceva, odată cu fiecare faptă și cuvânt ce îi îndepărtează de oameni.

Audrey va învăța asta în cel mai crunt mod posibil, pierzând totul, pentru ca mai apoi să câștige ceva nesperat; ceva ce toată lumea ar dori să vadă, să atingă, dar care stârnește teama în sufletul fiecărui om. Ceva unic, structural doar 0.1% uman, dar sufletește…99%. Fă un calcul—tu cât la sută ai fost om azi?

Viața, spuse ea, nu-i o adiere de vânt
Ci șaptezeci și șapte de furtuni pe mare
Dar dacă reușești să nu te duci la fund
Merită durerea gândurilor tale.

Te-ar putea interesa

Lasă un comentariu

avatar
  Urmărește discuția  
Notificări