Cuprins
Apărută la editura Herg Benet și excelent tradusă de Ana Mănescu, Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey este o carte cu care vei dori să dormi sub pernă; poate-poate un dram din magia ei va picura încet în propria-ți viață, stingând dorul de acel îndepărtat ”nu-știu-ce” după care tânjim cu toții.
RECENZIE EXTRAORDINARELE CIRCUMSTANȚE ALE VIEȚII LUI WEYLYN GREY
Suntem frunză și iarbă, potop și noiene nesfârșite de zăpadă, rază de soare ascunsă-n nor, coajă de copac năpădită de furnici încovoiate sub greutatea seminței de iarbă, urme de labe de urs în noroiul moale, amprente de pradă însângerată amușinate în noapte de colți fioroși; suntem natură, și întreaga sălbăticie a pădurii și a cerului înstelat e în noi.
Nu am încercat să fug. Era prea târziu pentru asta. Am închis ochii când vânturile au început să se înfășoare în jurul meu. Apoi i-am auzit vocea lui Weylyn spunând: ”Nu e niciodată prea târziu.”
Într-o societate care neagă instinctul, facem tot ce ne stă în putință pentru a ne înnabuși pornirile native de a fi ”cruzi” în cel mai literar sens posibil. Când talpa vrea să simtă moliciunea ierbii, îi dăm artificial rigid și diform; când privirea vrea să se îmbete de măreția întinsului de ape, îi dăm imagini reci și goale pe un ecran; când întreg trupul vrea să alerge până departe în zare, dezgolit de tot ce atârnă greu de sufletu-i înrobit, îi dăm costume în trend și un pat între patru pereți.
Nu și Weylyn; el este natură în formă pură—pădure vie în trup uman. Și oricât încearcă să fie altceva, ceea ce este îngropat adânc în el nu îl lasă. Prins la mijloc între o viață considerată normală și chemarea inconfundabilă a naturii, răzvrătirea supremă iese la suprafață în valuri, alimentând teama lui Weylyn că nu o va mai putea controla. Dar nu îi este teamă pentru el, ci pentru cei dragi—la urma urmei, consideră viața oricărei ființe, cât de mici, mai importantă decât a sa.
Poate era felul în care verifica dacă sunt veverițe într-un copac înainte să îl taie sau cum stătea singur în timpul pauzei de prânz și privea păsările zburând pe deasupra. Orice ar fi fost, era ceva nu tocmai uman la el, ca și cum ar fi aparținut pădurii.
Ca un apărător blând și curajos al lumii, Weylyn își răspândește magia pretudinteni, încercând să ajute oameni și animale deopotrivă. În călătoria sa atinge nu puține vieți, al căror curs nu ar mai fi fost la fel fără acel strop de sălbăticie apărut la orizont—doar Weylyn e magic, iar legătura sa cu toate lucrurile vii lasă în urmă revelația ca viața e mai mult decât ”atât”, orice ar însemna asta pentru fiecare.
Nu mai era un bărbat ridicol cu crenguțe în barbă. Era bărbatul din povești, cel cu părul închis și sălbatic și ochi de argint topit. Biruitorul de uragane; păstrătorul de lumină; lupul.
Dar amprenta cea mai pregnanta si-o lasa în viața lui Mary, încă din copilărie aceasta ajungând să-l cunoască mai bine decât oricine. Iar o astfel de legătură dăinuiește în timp și spațiu, nealterată, gata să fie reluată oricând, oriunde, înzecit mai puternică decât a fost.
Nu lăsa nimic în urmă la care să nu te poți întoarce.
La fel ca mulți dintre noi, Weylyn tânjește după liniște sufletească, dorința nestrămutată de a putea trăi o viață calmă în comuniune cu natura fiind scheletul care ține în picioare întreaga sa ființă. Pe tot parcursul cărții m-am visat alături de el într-o poiană luminată, vorbind cu animalele și controlând vântul calduț din după-amiezile de vară, culegând miere din stupi lucind aurii în razele răzlețe de soare, cu inima plină de sălbăticie și uman, atent contopite în perfecțiunea unei clipe.
În acel moment, am putut simți nisipul dintre degetele mele de la picioare, apa de pe pielea mea. Am văzut soarele topindu-se în apă până când totul a fost înstelat și mov. L-am ținut pe Weylyn pentru ultima oară în acel loc întunecat, apoi m-am întors cu spatele și am pășit înapoi în zăpada albă și strălucitoare.
