Murind când vine primăvara, Ralf Rothmann – Războiul din noi

Cărțile cu și despre război m-au fascinat mereu, mai ales acelea ce reușesc să pună în scenă atât de bine cele întâmplate, încât te trezești chiar tu în pielea unuia dintre personaje. Murind când vine primăvara a lui Ralf Rothmann este unul dintre acele înscrisuri și trebuie să mărturisesc că am citit-o pe nerăsuflate. Apărută la editura Art în cadrul colecției Musai, cartea cuprinde 288 de pagini ce te vor arunca în mijlocul unui război neiertător.

RECENZIE MURIND CÂND VINE PRIMĂVARA

Ăsta-i războiul unor cinci care nu cred în absolut nimic decât în dreptul celui mai tare. Când de fapt sunt mărunți și nevolnici…

Deși majoritatea cărților ce redau evenimente din timpul ocupației naziste sunt scrise prin prisma celor prigoniți de soartă, Murind când vine primăvara ne prezintă sfârșitul războiului prin ochii tineretului hitlerist. Pentru un vis nebunesc de măreție, Reichul a făcut un sacrificiu enorm de vieți omenești, viețile tinere aflate la început de drum ale propriei țări. Chiar și atunci când totul era pierdut, Germania nazistă nu a contenit să jertfească în zadar soldați tineri, trimițându-i la moarte sigură pe un front scos parcă din filmele de groază.

Este incredibil câte poate suporta ființa umană, dar și mai puțin credibil—când suntem puși față în față cu răul suprem abătut asupra semenilor noștri—este cât de repede alegem să uităm întâmplări ce ar trebui să ne rămână adânc întipărite în minte și, mai ales, într-un sulfet de om răscolit de atâta groază și neputință. Dar uităm și istoria se repetă; oameni nevinovați își ocupă locul în rândul cărnii de tun, al celor fără casă și patrie, al sacrificiilor umane fără număr.

Când ai spaima de moarte în tine, ai vrea să mai fi trăit încă o dată totul.

Un război se poartă pe multe fronturi, cel mai adesea în adâncul sufletului celor implicați. Prin ochi de 18 ani asistăm la ororile inimaginabile ale războiului, a cărui față schimonosită se înfierează în tot ceea ce este viu, stingând flacăra bunătății și a frumosului. Dar o vârstă fragedă are și un atu—o maleabilitate intrinsecă, aproape ca o manta de protecție ce te ajută mereu să o iei de la capăt, într-o lume mai bună, sub un cer mai senin. O vârstă fragedă are binecuvântarea acelor prietenii legate pe viață, în care totul pare posibil și crezi cu tărie că nimic nu vă va despărți.

În ceasul cel mai întunecat al vieții tale e doar întuneric și-atât, asta o treci acum în contul destinului.

Însă prietenia adevărată nu se află în vorbe, ci în gânduri ce duc la fapte mari pentru binele altui suflet. Atunci când simți durerea celui de lângă tine ca și cum ar fi a ta, atunci când aproapele îți este frate fără ca nicio picătură de sânge să vă lege, abia atunci poți spune cu mâna pe inimă că ai un prieten. Murind când vine primăvara ne prezintă o prietenie fără tăgadă, o legătura dintre doi oameni simpli, dusă până la capăt în simțiri. Reacțiile personajelor sunt dintr-o bucată, cum numai cutezanța și aroganța crudă a tinereții poate naște.

Atunci când iei parte la un masacru, aproape că nici nu mai contează de ce parte a țevii ești—susținătorii ambelor tabere, fără echivoc, se vor fi pierdut pe ei înșiși până la sfârșit. Dar oare se sfârșește vreodată? Oare gena fiului poartă vinovăția tatălui mai departe prin generații, sau frica de moarte? Roagă-te să nu fii niciodată unul dintre cei ce au răspunsul la această întrebare.

Doar umbra sa mai căzu pe el, pe chipul și pe ochii acum cenușii, în timp ce suflarea ultimă se risipi și gura deschisă rămase pustie.