CU CARTE LA CAP

Omnium, Florin Stanciu – A fi sau a nu fi

Omnium-Florin-Stanciu-Recenzie-Carte

Ce este omul? De ce suntem aici? Cine ne-a creat? Chiar și într-un viitor aflat la mii de ani post-Pământ aceste întrebări ne guvernează existența, iar Omnium al lui Florin Stanciu ne oferă o variantă SF a răspunsului suprem. Am citit cartea din scoarță-n scoarță, avidă de cunoaștere, mai ales că extrem de multe dintre elementele și informațiile prezentate sunt foarte interesante și merită adăugate bagajului nostru de cultură generală. Omnium a apărut la editura Nemira, în colecția Nautilus, și îți va potoli setea de necunoscut în 280 de pagini pline-ochi de SF de calitate.

RECENZIE OMNIUM

Tsuba – artefact de origine antepământeană cu răspândire în Asia central-estică, de forma rotundă, ovală sau pătrată, reprezentând garda unei săbii japoneze. Tsuba era situată spre capătul de prindere al sabiei, între lamă și mâner. Spre deosebire de alte arme asemănătoare, la care rolul gărzii era de a proteja mâinile posesorului de loviturile unui adversar, tsuba contribuia la echilibrarea armei și nu permitea alunecarea mâinilor pe propria lamă, în momentul străpungerii.

Pe asteroidul cu același nume, într-o lume post-Pământ, o mână de oameni încearcă să deslușească misterul unei capsule cel puțin dubioase, cu ajutorul inteligenței artificiale ce ține în viață stația spațială. Dar nici în cele mai ciudate vise ale lor nu se vor apropia de adevărul ascuns în spatele nano-chipurilor realizate după asemănarea lor. Agonie, Dispreț, Furie—să fie asta tot ceea ce ne definește? Să fie omul, la bază, o ființă condusă de emoții negative? Omnium ne arată că fața umanității nu se schimbă, oricâte milenii ar trece peste ea.

Cu toate avasările tehnologice, o lume post-Pământ nu pare a fi chiar atât de diferită față de ce cunoaștem astăzi în ceea ce privește natura umană; oamenii încă simt nevoia de confortul și siguranța unei apartenențe religioase, natura lor vindicativă încă nu a fost suprimată în favoarea păcii universale și sunt mereu în căutarea acelui sens suprem pentru care va fi meritat tot chinul numit ”viață”.

Cine sau ce a fost atât de îngrozit de apariția omului pe marea hartă a călătoriilor interstelare, încât a hotărât să-i frângă aripile de îndată ce acesta și le-a construit? Este de la sine înțeles că acel ceva sau cineva nu ne cunoaște, altfel ar fi știut de la bun început că printr-o astfel de acțiune și-a semnat condamnarea eternă în ochii umanității.

Chiar și la mii de ani după ce Pământul nu mai putea fi numit ”acasă”, oamenii încearcă să își prezerve istoria și să își înțeleagă trecutul, ”pescuind” după artefactele unei lumi de mult apuse. Pe parcursul cărții personajele reușesc să dezlege puzzle-ul existenței lor în Univers piesă cu piesă, aflând poate lucruri ce le-ar fi dorit rămase îngropate. Întreaga istorie a umanității ne este înscrisă în codul genetic, până și dezvoltarea unui singur individ urmând patternuri predefinite, aproape paralele cu erele definitorii pentru specia noastră. Iar oamenii viitorului nu se dezic de la această regulă!

Toate lucrurile vii sunt supuse evoluției, iar cele nevii—transformării. Prin asta viața este net superioară. Ea se adaptează permanent și atunci limita posibilităților este conturată doar de imaginația și de experiența celui care învață să o manipuleze.

Curiozitatea și dorința oamenilor de a găsi răspuns la întrebări existențiale îi mână să dezvolte tehnologii ce depășesc orice așteptări, dar acestea nu se ridică totuși la rangul capsulei ajunsă parcă de nicăieri în pragul lor de Univers. Conceptele prezentate în carte pot fi catalogate cu ușurință drept geniale și nu a fost capitol în care să nu sorb cuvintele autorului, așteptând înfrigurată un deznodământ ce a fost, literalmente, din altă lume!

Fără să știe, Philotheos a deschis sarcofagul originii sale. Ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns pentru o zi, a descoperit în același timp Glasul Omniscienței – sursa tuturor lucrurilor. Cea care i-a oferit darul cunoașterii omnisciente, eclipsându-i întreaga existență în urma unei singure atingeri. O atingere precum o șoaptă în care ar fi încăput tot ce a fost, ce era și ce avea să fie.

 

 

Te-ar putea interesa

Lasă un comentariu

avatar
  Urmărește discuția  
Notificări