Suflet de mai

Ultimul lucru de care își aducea aminte erau ochii ei luminoși, încadrați de părul buclat moștenit de la cea care-i fusese alături mai bine de 50 de ani. „Pe 28, da; se face anul. Să nu uit să-i duc flori,” își zise el, hotărât să o surprindă cu unul dintre acele buchete luxuriante de crini imperiali pe care ea le iubise la nebunie.

Picioarele îi erau ude; simți roua dimineții sub tălpi, și abia atunci se uită în jos, nedumerit. Covorul de iarbă din fața lui părea fără sfârșit. „Ce chestie! Nu-mi amintesc ca parcul ăsta să fi fost atât de mare.” Deși, dacă stătea bine să se gândească, nu văzuse împrejurimile decât fugitiv, și asta în ziua în care fusese adus aici. Clădirea mare și impunătoare, cu trandafiri agățători ce urcau până aproape de primul etaj, era întocmai pe placul lui. Dar mai conta de unde pleci atunci când te hotărăști că lumea asta nu mai e de tine? Putea foarte bine să fie o cocioabă cu un singur geam, că nu i-ar fi păsat.

„Ce zi o fi azi? Of, iar am pierdut una!” Își îndreptă privirea către ceasul de la mână, pe care însă nu-l găsi la locul lui. „Ciudat. L-oi fi lăsat pe noptieră,” se gândi apoi, deși timp de 63 de ani, de când își cumpărase în sfârșit un ceas din primul lui salariu de muncitor în carieră, nu existase zi în care să plece undeva fără să și-l pună conștiincios la mână. „E miercuri. Azi vine să mă vadă,” își aminti subit, și pasul îi deveni tot mai hotărât. Azi îi va spune; pentru ultima dată, își va aduna toate puterile și îi va spune că vrea să plece; că nu mai poate aici; că alte lumi îl cheamă—că EA e acolo și îl așteaptă. Oare cuvintele îl vor asculta? În ultima vreme nu fusese îndeajuns de coerent. Cel puțin, nu pentru cei din jur. În mintea sa purta conversații întregi, la care însă nu îi mai răspundea nimeni. Cuvintele parcă se jucau de-a v-ați ascunselea cu el, făcându-l să vorbească din ce în ce mai anapoda. Abia recent îi dăduse prin cap să studieze mai atent privirile întrebătoare ale nepoților, și atunci înțelesese cruntul adevăr: vorbirea îl părăsea odată cu minutele cadențate de ceasul de pe noptieră.

Zilele treceau tăcute, și nimeni nu reușea să-i audă pledoaria mută. Atât amar de vreme pe planeta asta îi era de ajuns. Își dusese la bun sfârșit toate planurile, devenise tot ceea ce își dorise vreodată să fie, iar acum era timpul să o ia din loc. Dar cum niciun om de ispravă nu pleacă așa, pe nepusă masă, fără un bilet de adio măcar, el era hotărât să le dea de înțeles cum stă treaba. Doar mereu a fost adeptul lucrurilor clare, fără loc de interpretări. Și uite, totuși, că exact acum, la capăt de linie, viața se încăpățâna să îi refuze acea claritate cu care trăise zi după zi. „Eh, tot îi vin eu de hac!” zise cu năduf, călcând apăsat iarba udă.

Abia acum realiză—Era în picioarele goale. „Ei, hai că asta-i bună! Cum dracu’ să plec fără pantofi pe umezeala asta?!” și dădu să se întoarcă, dar ceva îi prinse privirea, undeva la orizont. O siluetă difuză înainta spre el prin iarba deasă, fluturând din mâini cu entuziasm. Miji ochii în zare și un gând îl străfulgeră—dar nu avea cum, era imposibil—sau…? Alungă gândul cu mâna, când o sclipire albastră făcu totul să devină clar ca lumina zilei. „Inelul! E ea! E chiar EA!” și o luă la goană de nebun, sprinten ca un flăcăiandru; durerile nu mai erau ale lui. Și nici anii. Era doar el, în cea mai pură formă a ființei, alergând spre ea.

Ați văzut vreodată un suflet alergând? E lumină curată, și zâmbet și pace; e toate lucrurile frumoase pe care le-a strâns într-o viață—s-au lipit de el ca scaiul și îl fac să radieze ca un soare.

„Am uitat florile, mă ierți?”

„Te iert, zăbăucule, aici am o grădină întreagă! Dar ai întârziat… I-ai spus că pleci?”

„Nu chiar. Dar cred c-a înțeles. Fata asta a noastră ne-a citit mereu din priviri.”

Un suflet îi întinse mâna celuilalt și o porniră la drum. Un drum nou, fără intersecții sau granițe, pe care două perechi de tălpi goale nu lăsau nicio urmă.