CU CARTE LA CAP

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, Fredrik Backman – Drumul spre casă

Bunica-mi-a-zis-sa-ti-spun-ca-i-pare-rau-fredrik-backmann

Trebuie să crezi. Așa zicea bunica mereu. Trebuie să crezi în ceva ca să poți înțelege poveștile.

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău de Fredrik Backman este una dintre acele bijuterii literare ce arareori  îți poposesc pe noptieră și te transformă, și te răscolesc cu totul. Am regăsit între paginile ei o poveste în care să fii altfel înseamnă că ai câștigat deja pariul cu viața, chiar dacă primii pași într-o lume crudă, ce etichetează suflete, vor fi mai anevoioși. Cartea a apărut la editura Art, în cadrul colecției Musai și îți va oferi 496 de pagini ce se vor termina mult prea repede.

RECENZIE BUNICA MI-A ZIS SĂ-ȚI SPUN CĂ-I PARE RĂU

Elsa e genul de copil care a învățat devreme că e mai ușor să te descurci în viață dacă îți alegi singur coloana sonoră.

Știți copiii aceia cu suflet de om mare? E ca atunci când ai 5 ani și te plimbi prin casă în pantofii mamei, doar că lăuntric. Elsa este unul dintre acei copii; simte prea mult, știe prea multe și judecă mai la rece decât un adult. Și nu este influența bunicii aici, Elsa e pur și simplu un copil maturizat înainte de vreme, fără însă să-și fi pierdut umorul; un umor tăios, la obiect, care te face să zâmbești și te pune pe gânduri deopotrivă.

Elsa îmi aduce aminte de mine—un copil retras și hăituit atât de copiii răuvoitori, cât și de propriile gânduri și temeri. Dar imaginația o ajută să răzbească prin viața de zi cu zi și să lase în urmă dezamăgiri, dureri sufletești și vânătăi ascunse. Iar bunica, super-eroina din viața ei, este stâlpul de neclintit spre care se întoarce iar și iar pentru ocrotire și pentru a primi minunatul balsam al uitării.

Elsa a citit undeva că ”Haosul e vecin cu Dumnezeu”, dar mama i-a zis că singurul motiv pentru care Haosul s-a mutat pe scara lui Dumnezeu este că Haosul nu mai suporta să fie vecin cu bunica.

Arătând ca o familie tipică din zilele noastre, familia Elsei este aproape normală în disfuncționalitatea sa, bifând cu succes cam tot ceea ce este în neregulă cu societatea modernă: părinți prea detașați de nevoile copiilor lor, prea puțin timp disponibil pentru familie, copii intimidați de aspectele vieții academice, familii destrămate, priorități greșite și o lipsă acută de comunicare. În această ”normalitate” abuzivă, bunica ”anormală” a Elsei pare a fi singura ce o mai ține pe aceasta din urmă pe linia de plutire, chiar dacă atipiile sale o bagă mereu în bucluc. Pentru că trebuie să recunoaștem, bunica este ieșită din comun, nu se aliniază majorității regulilor impuse de societate și cam face ce simte, cum simte și doar atunci când vrea ea—lucru ce nu a putut decât să mă încânte!

Și ăsta e Miploris, un loc unde povestitori singuratici vin din cele patru vânturi, târând după ei valize grele, pline cu tristețe. Un loc unde poți să lași poverile astea și să te întorci la viață.

Legătura dintre cele două este cimentată de o lume secretă de poveste născută din iubire pură, ce le aparține în întregime și unde se pot desfășura în voie într-o împletire minunată de basm și real. Pentru că aici, în lumea lor, își ține bunica toate secretele—secrete încredințate Elsei prin vânătoarea de comori ultimă. Această aventură este menită să apropie ce a fost dezbinat, să obțină iertare acolo unde totul părea pierdut și să transforme un copil într-un adevărat luptător cu viața și tot ce înseamnă ea.

Personajele secundare din povestea noastră nu sunt nici ele de lepădat, alăturându-se micii eroine rând pe rând și devoltând pe parcurs personalități aparte, complementare nevoilor Elsei. Doar bunica a știut mereu de ce anume avea nevoie această Dorothy din zilele noastre, aflată pe drumul ce o va duce, în sfârșit, acasă!

Căci nu toți monștrii sunt monștri de la bun început – unii sunt monștrii de tristețe. (…) Nu, nu toți monștrii arată ca niște monștri. Căci unii își poartă monștrii înăuntrul lor.

Știi că ți-a plăcut o carte extrem de mult atunci când citești chiar și mulțumirile autorului. Pentru mine, asta înseamnă că vreau să arunc o privire la viața personală a celui ce mi-a oferit o carte pe care îmi pare rău s-o termin; înseamnă că vreau să-l cunosc mai bine și să aflu detalii din culise despre cum a ajuns să aștearnă pe hârtie sute de pagini ce m-au captivat. În Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău m-am regăsit pe mine, cu nevoia mea acută de o lume mai bună, mai conectată prin simțire și atingere, și nu prin virtual; mi-am regăsit drumul spre casă alături de Elsa și prietenii săi și mi-am promis să nu-l mai uit vreodată.

Te-ar putea interesa

Lasă un comentariu

avatar
  Urmărește discuția  
Notificări